De ce stima de sine nu se construiește gândind mai bine despre tine

Există o idee foarte răspândită despre stima de sine: că ține de a gândi bine despre noi înșine. De a ne repeta că suntem suficienți, că merităm tot ce e mai bun, că avem valoare. Afirmații în oglindă, liste de calități, mantre înainte de culcare.

Problema este că această strategie rareori funcționează pe termen lung. Iar când nu funcționează, concluzia obișnuită este că problema suntem noi: că nu o facem bine, că nu credem suficient în ea, că problema este prea adânc înrădăcinată.

Stima de sine nu este ceea ce gândim despre noi. Este relația pe care o avem cu noi înșine.

Neînțelegerea de fond

Confundăm stima de sine cu imaginea de sine. Imaginea de sine este ansamblul ideilor pe care le avem despre cum suntem: inteligenți sau stângaci, atrăgători sau nu, capabili sau limitați. Stima de sine, în schimb, ține de ceva mai profund: de felul în care ne tratăm atunci când lucrurile merg prost, de cât spațiu ne permitem să ocupăm, de faptul că ne considerăm sau nu demni de atenție și grijă.

Poți avea o imagine de sine aparent pozitivă și o stimă de sine scăzută. Persoane care, în aparență, arată bine, dar care își cer lucruri imposibile fără milă, care își cer scuze constant că există, care au nevoie de aprobarea celorlalți ca să se simtă valoroase. Și invers: persoane cu multe nesiguranțe despre ele însele care, totuși, își permit să-și ocupe locul în lume cu naturalețe.

Ce construiește cu adevărat stima de sine

Stima de sine se construiește mai ales prin experiență, nu prin gândire. Prin felul în care ne raportăm la greșelile noastre, la limitele noastre, la emoțiile noastre. Câteva dintre lucrurile care o întăresc cel mai mult sunt:

Să-ți respecți angajamentele față de tine. De fiecare dată când îți spui că vei face ceva și chiar faci, îți transmiți un mesaj inconștient că ești cineva în care poți avea încredere. Și invers.

Să-ți tratezi greșelile cu aceeași compasiune ca pe ale altcuiva. Autocritica nemiloasă nu ne face mai buni. Ne face mai fricoși în fața greșelii, mai rigizi, mai puțin capabili să învățăm.

Să-ți identifici și să-ți respecți propriile limite. A spune „nu” atunci când ai nevoie să spui „nu” este unul dintre cele mai puternice acte de stimă de sine. Nu pentru că ar fi ușor, ci tocmai pentru că nu este.

Stima de sine nu se afirmă. Se practică. Se construiește în fiecare mică decizie a zilei.

Rolul credințelor învățate

O mare parte din stima noastră de sine are rădăcini foarte adânci: în ceea ce am învățat despre noi înșine de mici, în mesajele primite de la persoanele importante din viața noastră, în concluziile pe care le-am tras din experiențele timpurii.

Aceste concluzii devin credințe automate care funcționează sub nivelul conștiinței. Nu le alegem în mod conștient, dar ele ne organizează experiența: ce observăm, ce ignorăm, cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă.

De aceea, schimbarea lor cere mai mult decât să gândim altfel. Cere să le identificăm, să înțelegem de unde vin și să creăm experiențe care să construiască, pas cu pas, o poveste diferită despre cine suntem.

Un drum diferit

Dacă stima de sine nu se construiește gândind mai bine despre tine, ce se poate face? Răspunsul scurt este: să te raportezi la tine într-un mod diferit. Să te tratezi cu mai multă sinceritate și mai multă compasiune. Să identifici poveștile pe care le-ai învățat despre tine și să te întrebi dacă încă te reprezintă.

Nu este un proces rapid. Nici un proces care se face doar cu rațiunea. Dar este posibil. Și de obicei începe cu ceva simplu: cu a fi mai prezent cu tine însuți, fără să judeci atât de mult ceea ce găsești acolo.